Alexandru Andries @StartEvo: “Fii foarte atent ce puncte slabe ai!”
Ne-am vazut cu domnul Alexandru Andries la Arhitectura. Si am fost foarte uimiti sa aflam ca viata artistica, dupa care il cunosteam, este doar o mica parte din activitatea dumnealui, arhitectura ocupand o pondere cel putin la fel de mare. Alexandru Andries este profesor la Arhitectura chiar din momentul in care a terminat facultatea. 🙂
Cand l-am rugat sa ne dea cateva sfaturi pentru fanii StartEvo, a zambit si ne-a zis ca nu o sa spuna pe film, (ca sa nu ne dauneze sitului:)), dar el nu crede in puterea exemplului. De ce? Pentru ca fiecare om are o situatie specifica, si experienta si traseul profesional al unui om nu pot fi replicate la altcineva. 🙂 Nici o problema:). Las’ ca o spunem noi, pentru principiul sinceritatii socante! Noi ne ocupam de INSPIRATIE, si experientele personale sunt una din cele mai puternice surse de inspiratie. Si nu trebuie sa ne facem griji ca oamenii vor putea sa copieze intocmai o experienta a altcuiva, pentru ca din principiu stim ca nu se poate IDENTIC. Luam ce e interesant din fiecare poveste si mergem mai departe!
Asa ca va invitam sa urmariti interviul. Intrucat era destul de lung (de la 10 minute cat vroiam initial a iesit aproape 40:)) am lasat doar o parte, ca sa nu fie prea mult.
Urmariti-l si extrageti ce invataminte considerati necesare pentru voi 🙂
Nu am avut nici o clipa ca tinta sa ajung cadru didactic la Arhitectura nici sa cant sau sa scot discuri.
Primul meu talent care a aparut la suprafata a fost desenul. Mama mea a trimis desenele mele care i se pareau extraordinare (de cand aveam 4 ani) pictorului Baba (presedintele Artistilor Plastici). L-au impresionat, a dat un telefon si cineva de la artistii plastici din Brasov a primit ordin sa se ocupe de mine. 🙂 Venea pe acasa, imi dadea sfaturi.[…] Daca era sa ma intrebi atunci, as fi raspuns ca vreau sa ma fac pictor.[…]
La noi in casa se si canta (unchiul meu a fost dirijor de cor, varul meu e profesor la Conservator). […] Matusa mea, care in ’67 a plecat in America, canta la pian. Eram si eu innebunit sa pun mana pe pian si sa cant. A inceput sa imi placa si asta, asa ca mama m-a dus la o gradinita cu deprinderi muzicale. M-au testat: “Ce pictura? Trebuie sa faca muzica…”.[…] Mama m-a intrebat: ce instrument vrei. Eu: vioara. Mama: Noi avem pian in casa. Am facut ore de pian 2 saptamani, dupa care i-am spus mamei ca nu mai vreau. Acele 2 saptamani au fost suficiente sa ma prind eu pe unde sunt notele. Aveam 5-6 ani.[…] Am inceput sa cant asa de distractie in casa, nimic serios.
La liceu m-am imprietenit cu un Octavian Tabacaru, fan Beatles. Am zis in joaca sa facem o trupa. […] Eu scriam cantecele in engleza. Intr-o zi, tata vine de la Tractorul si i-a placut cantecul meu. Si mi-a zis ca nu are cum sa fie cantecul meu, pentru ca e in engleza! Eu i-am raspuns ca “Este in engleza, pentru ca in romana suna prost.” Tata mi-a zis ca limba mea este romana si ca nu sunt eu in stare sa le fac sa sune bine in Romana. Si de atunci am inceput sa fac cantece in romana. […]
La un moment dat (cand treceam din clasa 11 in a 12-a) ma intalnesc cu educatoarea mea, care incepe sa planga. “Nu mai pot, trebuie sa va spun!”. (more…)